Arhiva pentru aprilie, 2010

27
Apr
10

Richter.. next stage

7 ani.. şi dacă facem o analogie.. ar fi trebuit să mergem la şcoală deja nu? 22 mai fusese programată pentru lansarea E.P. ului, dar pare-se că am ramas corigenti si nici măcar să mirosim examenul nu am mai ajuns.

Probleme sunt, probleme au fost mereu, ce căsnicie nu are proleme?

Perfecţiunea este ţelul omului educat, gestul reflex spiritului către spre evoluţie. Imaturitatea şi un intelect fără dispoziţie expansionistă,  împiedică mintea a privi mai sus decât complexele personale, inadaptarea, condiţia de nedepăşit a personalităţii mediocre, ’self-sufficient’ ar spune englezul, incapabil de a te auto-depăşi aş conlcuziona eu.

[n.r] orice asemănare cu personaje reale este absolut întămplătoare.

Aşadar, după mai bine de 5 ani în actuala formulă, Ovidu şi Mişu părăsesc 9.7 RICHTER nu fără a fi de menţionat aportul fiecaruia la ceea ce reprezintă repertoriul 9.7 Richter la momentul acesta. Motive personale i-au îndemnat pe unii, constrâns pe alţii, să ajungă la finalul colaborării noastre ca un tot unitar sub forma 9.7 RICHTER.

Tot răul spre bine, ar concretiza o vorbă românească, schimbările au adus un nou membru, Adrian Mihai (ex Magica, Interitus Dei) este oficial tobarul (incorect gramatical ştiu) 9.7 RICHTER.
Ca să recurg la o altă urală celebră: Mişu a murit, trăiască Mişu. O culme a ironiei sau nu, tot un Mişu vom avea la tobe.

Basişti ar fi ceva opţiuni şi cu siguranţă ne vom dumeri curând cine va rămâne la final.
Apropos.. dacă aveţi cunoştinţă de existenţa vre unui basist iscusit aşteptăm un semn: adrianrus00@yahoo.com

În final încerc să vă transmit din entuziasmul ce mă încearcă, 9.7 RICHTER .. end of an era, start of the next level.

16
Apr
10

Ozzy Osbourne in România?

Toată lumea vorbeşte deja, gugălu’.ro a luat foc, cel mai căutat string este ‘Ozzy în România’.
Pare-se ca da, în sfîrşit sunt şanse maxime să îl vedem pe tătăică băgând satane pe plaiurile mioritice, asta dacaă nu se răzgândeşte vr-un organizator.. fie el terestru, fie el.. mai ‘de sus’ ;) , dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Ozzy Osbourne concerteaza in Romania!

Veteranul rocker va canta la Bucuresti pe 2 octombrie, cu ocazia turneului de promovare al noului sau album.

Ozzy Osbourne concerteaza la Zone Arena; evenimentul este organizat de Fun Time Production, anunta reprezentantii casei de discuri Nova Music/ Sony Music.

Fostul vocalist Black Sabbath isi lanseaza noul album – Scream – pe 15 iunie, si va fi sustinut de o serie de concerte ce se intinde pe 18 luni.

“Scream”, primul album Ozzy Osbourne dupa o pauza de aproape trei ani si cel de-al zecelea din cariera artistului, va fi lansat pe 15 iunie.

“Scream” a fost produs in aceeasi formula ca “Black Rain” – discul pe care britanicul l-a lansat in 2007, vandut intr-un milion de exemplare in intreaga lume – Ozzy Osbourne si Kevin Churko.

De altfel albumul, care a fost inregistrat aproape in intregime in Los Angeles, cuprinde un tracklist compus in cea mai mare parte tot in echipa Ozzy -Churko. “Scream” este insa si primul material Osbourne pe care apare Gus G., noul chitarist din band-ul rocker-ului.

Primul single de pe album, intitulat “Let Me Hear You Scream”, a avut premiera pe 14 aprilie, intr-un episod din “CSI: NY”

13
Apr
10

Mozart Rocks

moyart rocks 2010

Ne-am luat frumos de mânuţă, eu şi Laura, şi ne-am aşternut la drum de seară, până la Sala Palatului – mulţam mult Adi Tănase şi Ioana, stiu ei de ce.

Trecând la subiect, căci de mult nu am mai abordat vr-unul, Mozart Rocks debutează cu o greşală de ortografie.. ‘rocks’  este greşit scris, ţinând cont de pronunţia organizatorului.. este vorba de fapt despre Roxana.. ROX.. deci.. Mozart ROX.. vorba lui Ştefan Mihăilescu Brăila: ‘Monseur scriim, monseur zişim!’

Lăsând nimicniciile astea deoparte, nu înainte de a ne mustăci un pic, trecem la .. muzică.
Ideea de symphonic rock de România se identifică de ceva ani (din 2006) cu numele de Mozart Rocks. Adunând mai multi artişti de pe meleagurile mioritice care se folosesc de instrumentele Satanei pentru a produce sunete, vezi chitara electrică cu distors, acest proiect a luat amploare, crescând ca nivel şi amplitudine, cu fiecare ediţie.

S-au interpretat hituri ce au staţionat number one in billboard luni intregi pe la jumatatea anilor.. 1700, 1800, compozitori ca Mozart (cel mare, nu cel mic (c)a.k.a Marius Moga), Bach, Brahms, Rossini – na frază la ‘zi’.. de eMTiVi.

Călin Grigoriu, Ceyar Popescu, Remus Carteleanu, George Patranoiu (ediţiile anterioare), Florin Demea, Horea Crişovan sunt cei mai importanţi de menţionat la capitolul chitare.

Simbioza rock + simfonic a însemnat şi Filarmonica George Enescu, care a fost condusă de Tiberiu Soare, o reprezentaţie ‘pro bono’ venită în completarea caracterului caritabil al acestei manifestări.

Ca un simplu spectator, iubitor de muzică, pot pune că evenimentul a fost un succes, un spectacol balansat al cărui debut, Nunta lui Figaro, a avut efectul scontat. Compoziţii allegro, coveruri interpretate  şi adaptate foarte bine, voci feminine de o incontestabilă valoare (la capitolul acesta România nu a stat niciodata prost), o surpriză de final binevenită, Ioan Gyuri Pascu.

Elena Vasile alături de unul dintre invitaţii speciali ai serii, Trond Hotler, au interpretat un Sleeping Sun care mi-a zbârlit pielea pe spate, genial.

High Hopes, interpretată vocal de către Dan Helciug, m-a lăsat uşor dezamăgit, repet.. uşor. Helciug nu e pentru aşa ceva.

Kashmir însă, un alt moment de genială expansiune a creaţiei şi a interpretării. Călin Grigoriu fiind şi compozitorul parţilor pentru orchestră, nu numai chitaristul în glorie.
Vocea Nadinei (nu vă gândiţi la temrinata aia mulatră, nu despre ea este vorba) a fost demenţială, readaptarea piesei fiind realmente de geniu.

Carl Orff – Carmina Burana.. o reprezentaţie de care cei avizaţi erau în cunoştinţă de cauza din pricina celor de la Therion. Corul prezent in loje, filarmonica George Enescu pe scena, Cezar Popescu (sper să nu mă înşel) la chitară, au ridicat sala în picioare.

Dacă aş vorbi din postura de muzician, aş putea ridica la fileu câteva aspecte.

În primul rând aş dori să menţionez din capul locului că oamenii ăştia au depus o muncă titanică, cine nu ştie despre ce este vorba, cu greu poate realiza ce înseamnă pregătirea acestui spectacol, strict din punct de vedere muzical. Toată stima, respectul, admiraţia şi alte epitete din aceeiaşi clasă… NU SUNT IRONIC, jur.

Pot observa că ne lipseste încă.. fineţea. Cu excepţia lui Călin Grigoriu şi a lui Cezar Popescu, toţi ceilalţi m-au zgâriat pe urechi la capitolul sunet, tip de efecte alese.
Nu pot trece cu vederea nici faptul ca la români Ibanez este un fel de Mecca al chitarelor. Nu contest calitatea brandului, dar parca totuşi, mai există în lumea asta şi alte marci, care se pretează mai abitir genului symphonic rock – vezi Stratocasterul folosit de Călin Grigoriu.

Tot de fineţe se leagă şi execuţia tehnică a anumitor părţi. Johannes Brahms cu Rapsodia Ungară, sinfonia a V-a fiind doar unul dintre exemple. Ne-a oferit pe o parte miere (orchestra) iar pe de alta parte.. lame de ras, folosite cu stângăcie, la pasajele adagio. Repet.. doar UNUL dintre exemple.

Aşa zisele ‘gherle’ sau.. greşeli de execuţie nu le iau în calcul. Pe mine unul mă binedispune câte o astfel de drăcie, ne arată că acolo sunt oameni, nu maşinării, iar factorul uman a reprezentat mereu culoarea. Culoarea unei interpretări este însăşi greşala, evident cu un caracter izolat, nu ca regulă.

Un moment important al spectacolului: apariţia pe scenă a lui Trond Hotler, chitaristul norvegian fondator al trupei Wig Wam.
Tipul ne-a arătat că încă mai avem multe de recuperat la capitolul chitară electrică, şi dacă execuţiile tehnice (luate mot a mot) folosite de el le-am regăsit şi la ai noştrii, totul parcă suna.. altfel.
În primul rând SUNETUL. Setările distorsului şi ale efectelor adiacente creau o atmosferă caldă, dar foarte bine conturată, cărnoasă, fară a se disipa la intervenţiile viorilor, violelor, violoncelelor aşa cum ai tinde să crezi când cataloghez soundul ca fiind ‘cald’.
Un sunet pe care nu l-am regăsit pană acum la nici un chitarist român, un sunet ce denotă maturitatea nu neapărat a artistului în sine, ci mai degrabă a mediului din care provine, a tadiţiei acestui instrument muzical studiat acolo în mediile şcolare ca orice altă ‘piesă’ ce produce sunete.

La noi nu există aşa ceva, se vede lucrul acesta. Ne lipseşte încă  acea.. hmm.. cizelare caracteristică desăvârşirii ca instumentist.

Nu vreau să inchei pe un ton negativ însă, nu ar fi corect, nu ar fi normal, nu ar fi obiectiv. M-am bucurat de fiecare secundă în care timpanul îmi era bombardat de sonorităţile clasice amestecate cu distorsul prea iubit şi apreciat de noi.. ăştia.. mai ‘satanişti’.

A durat în jurul a trei ore, aş mai fi stat acolo încă pe atât, dar.. ce-i mult nu e puţin, iar ce-i puţin nu e de-ajuns, vorba ‘ceea.
Mă bucură să vad ca există deja un spectacol de asemenea factură care, uşor uşor, a devenit un brand.

Abia aştept 2011.. ma refer la playlistul lor evident.. updatat şi poate, de ce nu, un pic mai ‘dur’.




Follow

Get every new post delivered to your Inbox.