Ne-am luat frumos de mânuţă, eu şi Laura, şi ne-am aşternut la drum de seară, până la Sala Palatului – mulţam mult Adi Tănase şi Ioana, stiu ei de ce.
Trecând la subiect, căci de mult nu am mai abordat vr-unul, Mozart Rocks debutează cu o greşală de ortografie.. ‘rocks’ este greşit scris, ţinând cont de pronunţia organizatorului.. este vorba de fapt despre Roxana.. ROX.. deci.. Mozart ROX.. vorba lui Ştefan Mihăilescu Brăila: ‘Monseur scriim, monseur zişim!’
Lăsând nimicniciile astea deoparte, nu înainte de a ne mustăci un pic, trecem la .. muzică.
Ideea de symphonic rock de România se identifică de ceva ani (din 2006) cu numele de Mozart Rocks. Adunând mai multi artişti de pe meleagurile mioritice care se folosesc de instrumentele Satanei pentru a produce sunete, vezi chitara electrică cu distors, acest proiect a luat amploare, crescând ca nivel şi amplitudine, cu fiecare ediţie.
S-au interpretat hituri ce au staţionat number one in billboard luni intregi pe la jumatatea anilor.. 1700, 1800, compozitori ca Mozart (cel mare, nu cel mic (c)a.k.a Marius Moga), Bach, Brahms, Rossini – na frază la ‘zi’.. de eMTiVi.
Călin Grigoriu, Ceyar Popescu, Remus Carteleanu, George Patranoiu (ediţiile anterioare), Florin Demea, Horea Crişovan sunt cei mai importanţi de menţionat la capitolul chitare.
Simbioza rock + simfonic a însemnat şi Filarmonica George Enescu, care a fost condusă de Tiberiu Soare, o reprezentaţie ‘pro bono’ venită în completarea caracterului caritabil al acestei manifestări.
Ca un simplu spectator, iubitor de muzică, pot pune că evenimentul a fost un succes, un spectacol balansat al cărui debut, Nunta lui Figaro, a avut efectul scontat. Compoziţii allegro, coveruri interpretate şi adaptate foarte bine, voci feminine de o incontestabilă valoare (la capitolul acesta România nu a stat niciodata prost), o surpriză de final binevenită, Ioan Gyuri Pascu.
Elena Vasile alături de unul dintre invitaţii speciali ai serii, Trond Hotler, au interpretat un Sleeping Sun care mi-a zbârlit pielea pe spate, genial.
High Hopes, interpretată vocal de către Dan Helciug, m-a lăsat uşor dezamăgit, repet.. uşor. Helciug nu e pentru aşa ceva.
Kashmir însă, un alt moment de genială expansiune a creaţiei şi a interpretării. Călin Grigoriu fiind şi compozitorul parţilor pentru orchestră, nu numai chitaristul în glorie.
Vocea Nadinei (nu vă gândiţi la temrinata aia mulatră, nu despre ea este vorba) a fost demenţială, readaptarea piesei fiind realmente de geniu.
Carl Orff – Carmina Burana.. o reprezentaţie de care cei avizaţi erau în cunoştinţă de cauza din pricina celor de la Therion. Corul prezent in loje, filarmonica George Enescu pe scena, Cezar Popescu (sper să nu mă înşel) la chitară, au ridicat sala în picioare.
Dacă aş vorbi din postura de muzician, aş putea ridica la fileu câteva aspecte.
În primul rând aş dori să menţionez din capul locului că oamenii ăştia au depus o muncă titanică, cine nu ştie despre ce este vorba, cu greu poate realiza ce înseamnă pregătirea acestui spectacol, strict din punct de vedere muzical. Toată stima, respectul, admiraţia şi alte epitete din aceeiaşi clasă… NU SUNT IRONIC, jur.
Pot observa că ne lipseste încă.. fineţea. Cu excepţia lui Călin Grigoriu şi a lui Cezar Popescu, toţi ceilalţi m-au zgâriat pe urechi la capitolul sunet, tip de efecte alese.
Nu pot trece cu vederea nici faptul ca la români Ibanez este un fel de Mecca al chitarelor. Nu contest calitatea brandului, dar parca totuşi, mai există în lumea asta şi alte marci, care se pretează mai abitir genului symphonic rock – vezi Stratocasterul folosit de Călin Grigoriu.
Tot de fineţe se leagă şi execuţia tehnică a anumitor părţi. Johannes Brahms cu Rapsodia Ungară, sinfonia a V-a fiind doar unul dintre exemple. Ne-a oferit pe o parte miere (orchestra) iar pe de alta parte.. lame de ras, folosite cu stângăcie, la pasajele adagio. Repet.. doar UNUL dintre exemple.
Aşa zisele ‘gherle’ sau.. greşeli de execuţie nu le iau în calcul. Pe mine unul mă binedispune câte o astfel de drăcie, ne arată că acolo sunt oameni, nu maşinării, iar factorul uman a reprezentat mereu culoarea. Culoarea unei interpretări este însăşi greşala, evident cu un caracter izolat, nu ca regulă.
Un moment important al spectacolului: apariţia pe scenă a lui Trond Hotler, chitaristul norvegian fondator al trupei Wig Wam.
Tipul ne-a arătat că încă mai avem multe de recuperat la capitolul chitară electrică, şi dacă execuţiile tehnice (luate mot a mot) folosite de el le-am regăsit şi la ai noştrii, totul parcă suna.. altfel.
În primul rând SUNETUL. Setările distorsului şi ale efectelor adiacente creau o atmosferă caldă, dar foarte bine conturată, cărnoasă, fară a se disipa la intervenţiile viorilor, violelor, violoncelelor aşa cum ai tinde să crezi când cataloghez soundul ca fiind ‘cald’.
Un sunet pe care nu l-am regăsit pană acum la nici un chitarist român, un sunet ce denotă maturitatea nu neapărat a artistului în sine, ci mai degrabă a mediului din care provine, a tadiţiei acestui instrument muzical studiat acolo în mediile şcolare ca orice altă ‘piesă’ ce produce sunete.
La noi nu există aşa ceva, se vede lucrul acesta. Ne lipseşte încă acea.. hmm.. cizelare caracteristică desăvârşirii ca instumentist.
Nu vreau să inchei pe un ton negativ însă, nu ar fi corect, nu ar fi normal, nu ar fi obiectiv. M-am bucurat de fiecare secundă în care timpanul îmi era bombardat de sonorităţile clasice amestecate cu distorsul prea iubit şi apreciat de noi.. ăştia.. mai ‘satanişti’.
A durat în jurul a trei ore, aş mai fi stat acolo încă pe atât, dar.. ce-i mult nu e puţin, iar ce-i puţin nu e de-ajuns, vorba ‘ceea.
Mă bucură să vad ca există deja un spectacol de asemenea factură care, uşor uşor, a devenit un brand.
Abia aştept 2011.. ma refer la playlistul lor evident.. updatat şi poate, de ce nu, un pic mai ‘dur’.
