Ieri mirosul primaverii a plouat din cer dupa atatea asteptari, dupa atatea sperante ca va fi soare, lumina si cer albastru. Nu ne-am putut bucura de iarna asta asa cum ne-am fi dorit, acum nu pot decat sa continui intr-o abnegatie patologica, a spera, iar speranta nu ma mai aprinde precum o facea cu ceva timp in urma. Cand ramai la mana “sperantei” atata amar de vreme, nu-ti ramane altceva de facut decat sa incerci sa te pastrezi psihic pe linia de plutire, cumva.. cumva.. oricum.
Totul infloreste si pare atat de plin, se umple acel pustiu lasat in urma de frigurile iernii, iar eu ma vad lipsit de substanta bucuriei, de suportul fericirii ce ar fi urmat dintr-un automatism, bolnav chiar, sa apara.
Cerul e prea sus si ma sufoca, mda.. ma sufoca.. e prea albastru si cheama la atata viata si iubire.
Azi m-au intalnit in drum primele raze calzi ale soarelui de pe anul acesta, m-au gasit trist si cufundat intr-o tacere lipsita de ganduri catre inainte. Ochii imi alergau cuvintele lui Dostoievski, avizi in a ma trimite cat mai departe de lumea in care respir zilnic, incercand in zadar sa ma relaxeze; e clar, daca nici citind nu ma mai pot detasa.. ma intreb cat mai rezist.. rezist!? .. hm..
trebuie.. vine Pastele si tre sa apara iepurele, dintr-o tufa.. dintr-un luminis, raportandu-ma la tot ce s-a petrecut in ultimele luni ma astept sa-l gasesc mort langa ghete, mort de nervi, de inima rea, de orice..



